Gramatica universală (GU) în lingvistica modernă este teoria componentei genetice a aptitudinii de limbaj.
Esenta GU este că un anumit set de reguli structural sunt înnăscute pentru oameni, independent de experiența senzorială. Cu mai mulți stimuli lingvistici primiți în cursul dezvoltării psihologice, copiii adoptă reguli sintactice specifice care se conformează gramaticii universale. Este uneori cunoscută sub numele de „gramatică mentală”.
Susținătorii acestei teorii subliniază și se bazează parțial pe argumentul sărăciei stimulilor și pe existența unor proprietăți universale ale limbajelor umane naturale. Cu toate acestea, aceasta din urmă nu a fost ferm stabilită, întrucât unii lingviști au susținut că limbile sunt atât de diverse încât o astfel de universalitate este rară. Este o chestiune de investigare empirică pentru a determina cu exactitate ce proprietăți sunt universale și ce capacități lingvistice sunt înnăscute.
Teoria gramaticii universale propune că, dacă ființele umane sunt aduse în condiții normale (nu cele ale unei privări senzoriale extreme), ele vor dezvolta întotdeauna limbajul cu anumite proprietăți (de ex., distingerea substantivelor de verbe, sau distingerea cuvintelor functionale de conținutul cuvintelor). Teoria propune că există o capacitate de limbă înnăscută, determinată genetic, care cunoaște aceste reguli, facilitând și accelerând procesul de învățare al vorbirii la copii, ceea ce nu s-ar întâmpla în cazul în care ar fi altfel. Această capacitate nu cunoaște vocabularul unei limbi particulare (deci cuvintele și semnificațiile lor trebuie învățate) și astfel rămân mai mulți parametri care pot varia liber între limbi (cum ar fi dacă adjectivele vin înainte sau după substantive), ce trebuie învățați. Dovezi în favoarea acestei idei pot fi găsite în studii precum Valian (1986), care arată că sunt copii de vârste surprinzător de mici ce înțeleg categoriile sintactice și distribuția lor înainte ca aceste cunoștințe să se manifeste în producție.
După cum afirmă Chomsky: „Evident, dezvoltarea limbajului la individ trebuie să implice trei factori: dotarea genetică, ce stabilește limitele pentru limbile realizabile, făcând astfel posibilă achiziția limbii; date externe, convertite în experiența care selectează o limbă sau alta în cadrul unei game restrânse; principii care nu sunt specifice facultății limbajului”.
Chomsky a speculat că GU ar putea fi extrem de simplă și abstractă. De exemplu, doar un mecanism pentru combinarea simbolurilor într-un mod particular, pe care el îl numește „fuziune”, ar putea fi necesar.
Unii cercetatori ai gramaticii universale studiază o varietate de alte gramatici pentru a extrage generalizări numite universal lingvistice, adesea sub forma „Dacă X rămâne adevărat, atunci apare Y”. Acestea au fost extinse la o varietate de trăsături, cum ar fi fonemele găsite în limbile vorbite, ordinea cuvintelor pe care limbile vorbite au ales-o, și motivele pentru care copiii prezintă anumite comportamente lingvistice.
Ulterior, lingviștii care au influențat această teorie sunt Noam Chomsky și Richard Montague, dezvoltând o versiune proprie a acestei teorii, deoarece au considerat că problema argumentului privind sărăcia stimulului apare din abordarea constructivistă a teoriei lingvistice. Aplicarea ideii de gramatică universală în studiul achiziției limbii a doua este reprezentată în principal în lucrarea lingvistei Lydia White de la Universitatea McGill.
În general, specialiștii în sintactica limbilor vorbite, afirmă că există puncte parametrice de variație între limbi, dar apar dezbateri aprinse despre felul în care constrângerile GU sunt esențial universale datorită faptului că sunt „cu fir” ( abordarea principiilor și parametrilor lui Chomsky), o consecință logică a unei arhitecturi sintactice specifice ( abordarea gramaticii sintagmatică generalizată) sau rezultatul constrângerilor funcționale asupra comunicării (abordarea funcționalistă ).
Într-un articol intitulat: The Faculty of Language: What Is It, Who Has It, and How Did It Evolve? [Facultatea limbajului: Ce este, cine o are și cum a evoluat?] Hauser, Chomsky și Fitch prezintă cele trei ipoteze principale pentru modul în care limbajul a evoluat și a adus oamenii la punctul în care au o gramatică universală.
Prima ipoteză afirmă că facultatea limbajului în sens larg este strict omologă cu comunicarea animală. Aceasta înseamnă că la animalele non-umane există aspecte omologe ale facultății limbajului.
A doua ipoteză afirmă că facultatea limbajului în sens larg este o adaptare derivată, unic umană, pentru limbaj. Această ipoteză susține că trăsăturile individuale au fost supuse selecției naturale și au ajuns să fie specializate pentru oameni.
A treia ipoteză afirmă că numai facultatea limbajului în sens restrâns este unică pentru oameni. Aceasta susține că, în timp ce mecanismele facultății limbajului în sens larg sunt prezente atât la oameni, cât și la animale non-umane; mecanismul de calcul al recurenței a evoluat recent doar la om. Aceasta este ipoteza care se aliniază cel mai mult la teoria tipică a gramaticii universale promovată de Chomsky.
