David are 20 de ani și a fost educat în sistemul non-formal. În primii ani, a avut parte de o educație clasică, învățând latină, greacă veche și istorie clasică de la o profesoară care venea la el acasă. Ulterior, a ajuns să fie atras de astrofizică, astrodinamică și inginerie spațială.
În prezent, David lucrează într-un proiect de jurnalism, traduce cărți și speră să predea istorie militară copiilor care sunt înscriși la CEREHARD, de îndată ce reglementările in vigoare permit acest lucru.
Maria: Poți să îmi povestești despre o zi obișnuită din viața unui homeschooler?
David: Evident, nu există o singură rutină zilnică împărtășită de toți homeschoolerii. Eu îmi petreceam zilele în relativă tihnă, iar seara mergeam la cursuri, sau ieșeam în oraș. Studiile în sine luau forma unor lecturi, pe care de obicei le citeam după prânz, și înainte de culcare. Mă culcam în mod obișnuit destul de tărziu, un jur de trei sau patru dimineața.
M: Care este experiența ta cu învățământul formal?
D: Teoretic, am completat patru clase din învățământul primar. Practic, am intrat la școală direct în clasa a doua, și am încetat să mai merg după clasa a treia. În clasa a treia, din cate îmi aduc aminte, am fost premiant. După aceea, am fost doar la teste, și am părăsit sistemul cu totul după ce am terminat clasa a patra. Problemele din învățământul românesc sunt bine cunoscute: incompetența birocratică, incoerența curiculara, corupție, lipsa de resurse și de personal calificat, și mai presus de toate lipsa totală a continuității politicilor educaționale din guvern în guvern. După ce am părăsit sistemul, l-am mai gustat o singură dată, când un prieten de-al meu m-a strecurat în clasă o zi, într-un liceu din Bucureșți considerat foarte bun. Ziua a trecut destul de repede, și ecosistemul liceului mi-a dat sentimentul unui set de proceduri bine puse la punct, menite să aducă încheierea zilei cât de repede, și cu cât mai puține incidente neplăcute. Elevii ignorau profesorii, iar profesorii ignorau elevii. Materialul în sine era destul de simplu, și am constatat că nu rămăsesem în urmă cu nimic, în ciuda anilor petrecuți în afara sistemului. Totuși, a fost o zi plăcută, și nu am simțit nici o tentă totalitară sau oprimantă.
M: Ai putea spune că ziua aia petrecută la liceul prietenului tău a fost momentul în care ți-ai dat seama că învățământul non-formal a fost alegerea corectă?
D: Ziua descrisă mai sus poate într-adevăr să fie văzută ca un moment de validare. În același timp, mă așteptam la mai rău. Toți prietenii mei liceeni ținuseră să descrie liceul ca pe un calvar, un fel de gulag unde intrai voit. Nu este așa. Nu este decât o instituție prost administrată, prost gestionată, și prost gândită, aflată într-o stare de stagnare totală.
M: Care sunt principalele provocări când alegi un drum ca al tău?
D: Principalele provocări pentru majoritatea părinților care aleg să își țină copiii acasă sunt banii, timpul, legile, și propria lor educație. Homeschooling-ul nu este un panaceu. Nu este pentru toată lumea și nu poate rezolva toate problemele tuturor. Acestea fiind spuse, nu e atât de greu să iți ții copiii acasă pe cât pare. Să o luăm în ordine:
Banii. Pentru cei aflați în sărăcie abjectă, homeschooling-ul este foarte dificil. Pentru familiile care depind de sistem, reforma școlară este singura soluție. Pentru majoritatea oamenilor, însă, fondurile nu sunt un obstacol critic. Pentru predarea materiilor mai obscure, se pot angaja mai ieftin studenți de facultate. Banii de cărți, de truse școlare, de ghiozdane, de uniforme, de transport, de prânz etc. pot fi redirecționați. Lipsa de resurse poate fi compensată prin mai mult timp petrecut cu copiii, sau o calitate mai ridicată a materiei. Odată ce a învățat cum să învețe, un copil se poate delecta ani de zile cu o bibliotecă de mărime medie și conținut potrivit.
Timpul. Să faci copii e treabă serioasă. Părinții trebuie să petreacă timp cu copiii lor. Punct. Creșă/grădiniță/școală/liceu etc. nu pot înlocui timpul petrecut cu părinții, și nu scutesc părinții de nicio responsabilitate. Din fericire, nu e nevoie, și nici indicat, ca părinții să stea toată ziua cu copiii. Majoritatea părinților își pot face un minim de răgaz pentru copiii lor, și câteva ore pe zi, umplute cu dragoste și atenție, sunt destul pentru orice copil. Copilul trebuie să simtă prezența părintelui în viața lui, și această prezență trebuie mereu să îi insufle un spirit al libertății personale. Numai prin cultivarea independenței și a libertății personale poate un copil să ajungă să se educe singur. Paranteză: Părinții dețin puterea supremă asupra destinelor copiilor lor. Dacă sunt iresponsabili, sau abuzivi, sau prea autoritari, își vor vatăma copiii. Dacă încurajează sau tolerează dinamici toxice în familie, își vor vătăma copiii. Un copil vătămat poate deveni un om minunat, dar pornește în viață cu handicap, din cauza părinților.
Legile. În prezent, în România este obligatoriu să iți înscrii copiii într-o instituție acreditată. Soluția pentru care a optat familia mea a fost să mă înscrie într-o „școală umbrelă”, din America. Tot așa există școli umbrelă în Europa de Vest, care sunt acreditate în cadrul UE, și necesită echivalarea studiilor în Romania, în cazul înscrierii ulterioare în sistemul românesc, eventual înainte de bacalaureat. Există și mai multe examene de tip bacalaureat la nivel international, și soluții intermediare pentru echivalarea studiilor. Asta bineînțeles se aplică numai în cazul în care copiii vor la o facultate din România. În cazul copiilor care vor să studieze afară, există examene de admitere pentru homeschooleri în cadrul multor instituții din Occident, ca să nu mai vorbim de bursele acordate studenților din Europa Centrală și de Est.
Mai este problema educației părinților. Mulți au trecut prin sistemul comunist, menit să stâlcească orice formă de gândire critică și să producă cetățeni ușor de controlat. Cei care au trecut prin sistemul acesta au reacționat în mai multe feluri. Unii, cu firi ușor de pervertit, s-au integrat cu entuziasm. Alții, majoritatea, și-au plecat capetele și au îndurat. Unii au încercat să se răscoale, și au intrat în conflict cu sistemul. După 1989, unii au devenit hipioți, alții dictatori, iar majoritatea au rămas ușor disfuncționali, din cauza negării de sine pe care și-au impus-o în vechiul sistem. Bineînțeles că ajută atunci când părinții au o educație de calitate. Dar când aceasta lipsește, părinții se pot educa în paralel cu proprii copii. Importantă este dragostea și apropierea dintre părinți și copii.
M: Cum te asigurai că ai un program echilibrat?
D: Programul meu se așeza oarecum organic, de la sine. Cum am scris mai sus, obișnuiam să mă trezesc destul de tărziu, și din când în când mai aveam parte de nopți albe. Programul de studiu era practic inexistent. Citeam ce îmi propuneam să citesc, în funcție de ce interes îmi propuneam să dezvolt. De exemplu, timp de mulți ani am ignorat total matematica și fizica, alegând în schimb să studiez clasicii și istoria. După câțiva ani, am devenit fascinat de astrofizică, mecanică orbitală, și inginerie aerospațială. Am început să citesc, și am recuperat în câteva luni mare parte din ce lasasem de izbeliște.
M: Și iți shimbai profesorii de acasă în funcție de interese?
D: În principiu, aș fi putut, dar de la un punct în colo n-am mai avut nevoie de profesori. De fapt, eu am avut o singura profesoara de greacă veche, latină, și istorie clasică. Ea m-a învățat cum să studiez o materie pe cont propriu. După ce am încheiat cursurile cu ea, am început să învăț singur, încurajat de părinți.
M: Aaa, am înțeles. Și atunci se mai poate numi educație clasica? Dacă ai avut o singură profesoară?
D: Desigur. Mulți copii erau educați cu un singur tutore. Am mai avut un profesor de franceza, și o meditatoare de matematică, dar nu pe termen lung. În 2014, am inceput să particip la cursurile Casei Paleologu, unde am ajuns să petrec următorii cinci ani. Toader Paleologu mi-a fost un bun mentor și rămâne un drag prieten, iar Casa Paleologu i-a ajutat pe mulți din generația mea să aprofundeze clasicii și să gândească critic.
M: Te simți judecat de cei din jur?
D: Nu m-am simțit niciodată judecat de cei din jur. Oamenii sunt curioși când afla de educația mea, și uneori recalcitranți, dar niciodată nu au căutat să mă izoleze în vreun fel. Ce-i drept, unii părinți mă rugau să nu vorbesc despre educație cu copiii lor, în ideea evitării unei discuții dificile.
M: Ai preconizat care ar putea fi impactul social și profesional pe termen lung al unei educații non-formale?
D: Principalul impact pe termen lung este întâietatea libertății ca valoare fundamentală. Cei care au trecut prin astfel de sistem nu se simt constrânși în niciun fel de țevăraia socială și educațională care i-ar împinge altfel spre un set limitat de opțiuni în viață. Mulți copii care au avut parte de o educație non-formala tind, din cate am văzut, să se axeze pe o anumită direcție de educație vocațională spre sfârșitul adolescenței, aprofundând o disciplină anume, pe care ulterior o transformă în carieră.
M: Cum sunt abordate dificultățile de învățare în sistemul non-formal?
D: Dificultățile de învățare în sistemul non-formal sunt de cele mai multe ori tratate la fel ca în sistemul formal. Familiile apelează la specialișți, și le oferă copiilor o educație adaptată nevoilor lor.
M: De ce crezi că o mare majoritate este reticentă la metodele non-formale de educație?
D: Lumea este reticentă din mai multe motive, unele întemeiate. Unii părinți au reușit să clădească sau au avut norocul să își găsească un ecosistem în care copiii lor să o ducă bine la școală, fară stres și fară probleme. Alții au tot felul de blocaje psihologice la adresa educației non-formale formate de sistemul comunist prin care au trecut. Unii sunt mult prea dependenți de sistemul social în care s-au integrat, și nu vor să îi provoace perturbări. În general, lumea ezită fiindcă ideea trecerii într-un sistem non-formal le este ori prea străînă, ori prea intimidantă.
M: Și ce părere ai despre argumentul “Homeschoolerii nu socializează”? Ți-a fost mai greu să socializezi?
D: Socializarea variază de la copil la copil. Dintr-un anume punct de vedere, socializarea din cadrul sistemului școlar este oarecum forțată, punând mult stres asupra copilului. În orice caz, rezultatul final este cam la fel și în sistemul non-formal: copilul, spre sfârșitul adolescenței, leagă un număr mic sau foarte mic de prietenii care dăinuiesc câteva decenii. În sistemul non-formal, introverții sunt lăsați în pace, să stabilească relații în ritmul lor, iar extrovertiților le este dată libertatea să dedice mai mult timp activităților sociale considerate „extracuriculare” în sistemul școlar, cum ar fi cluburi sportive. În cazul meu, nu am avut niciun fel de dificultate în a forma legături de prietenie. A existat, într-adevăr, o perioadă în care eram mai singuratic, să spunem între vârstele de 10-14 ani
M: Cum ar fi arătat școala ideală pentru tine?
D: Imaginea mea asupra școlii ideale este influențată considerabil de valorile mele personale și de perspectiva mea asupra societății, așa că nu are sens să vorbim prea mult despre ea. Pe scurt, o văd ca pe o instituție legată strâns de comunitate, care pune accentul pe dezvoltarea copilului, nu neapărat pe integrarea sa în societate.
M: Având în vedere că vei preda la Cerehard, ce calități crezi că trebuie să aibă un profesor?
D: În primul rând, profesorii trebuie să fie competenți. Asta înseamnă să aibă o anumită pasiune pentru materia predată. Astfel, cu puțin noroc, au o șansă să contamineze și copiii. Profesorii pot inspira, dar dat fiind numărul copiilor într-o clasă, e dificil să își însușească un rol de mentor, și trebuie mai presus de toate să poată să le stimuleze curiozitatea, și să le încurajeze interesele. E oarecum evident, dar un profesor trebuie să iubească copiii în general, și să îi placă să petreacă timp cu ei.
M: Ce faci acum? Ai de gând să te întorci în sistem la facultate?
D: În principiu, vreau să îmi continui studiile într-o universitate potrivită valorilor mele. Asta nu înseamnă neapărat că mă întorc în sistem, ci că îi dau o șansă. Învățământul universitar este totuși un sistem total diferit.
M: Tu când consideri că ai terminat ciclul liceal? La 18 ani? Cum ai marcat sfârșitul?
D: Nu marchez în nici un fel sfârșitul ciclului liceal, ci mai degrabă consider că am încheiat perioada cea mai importantă a educației mele.
M: Cum te-a ajutat învățământul non-formal în ceea ce faci acum?
D: Orice formă de educație autentică te ajută să fii autonom din punct de vedere cultural și social. Adică, în principiu, să desăvârșești, lămurești, și la nevoie chiar să schimbi radical relația ta cu viața. În cazul meu, cred că am pus un început bun acestui proces.
M: În încheiere, îmi poți spune mai multe despre ce vei preda la Cerehard, dacă o vei face?
D: Aș preda istorie și cultură clasică, cu o componentă mare de istorie militară, văzută ca microcosm al dezvoltării civilizațiilor.
